Walls I've build to keep myself safe..

Ziduri de aparare..fortarete..turnuri de control...toate au fost construite cu un singur scop:sa tina intrusii la distanta.Intrusii nu sunt neaparat dusmani ,dar nici prieteni. Ii analizam din turnurile de control, aruncam cu sageti in ei,ne straduim atat de mult sa-i tinem departe de noi.Cei care reusesc sa treaca de controlul amanuntit, de sagetile aruncate in ei ,isi fac curaj si incearca sa treaca de ziduri,care se inalta din ce in ce mai mult pe masura ce ei se apropie. Foarte rar reusesc intrusi sa treaca de aceste marete ziduri,fie ca se folosesc de masuri diplomatice sau de forta bruta. 

Dar ce se intampla de partea cealalta a zidurilor? Se sarbatoreste victoria sau....se simte doar o mare dezamagire ca nimeni nu a spart zidurile? E posibil ca oamenii din spatele lor sa se simta singuri? Oare ei nutreau dorinta de a vedea zidurile sfaramate undeva in adancul fiintei lor? 

Zidurile nu ii tin pe altii departe ci doar doar ne inchid in interiorul lor.Ne indepartam de oameni de teama. Construim ziduri din acelasi motiv. Speram sa nu mai fim raniti niciodata astfel, dar in acelasi timp visam sa fie    doborate de persoane demne de increderea noastra.

Si atunci ce e de facut? Ne coboram zidurile din proprie intiativa?Ne asumam riscul?

Sau asteptam in spatele lor cumintei sa apara cineva ?Am putea astepta o vesnicie...

Oare exista o cale de mijloc? Ar trebui...in final in orice razboi se poate ajunge la  un armistitiu.