Cenusareasa ramane povestea mea de suflet, asa cum am spus in primul post al acestui blog, dar analizand un pic povestea si comportamentul complex al femei am dat peste "sindromul Cenusareasa".
Toate visam la ”Prince charming”, speram la el, avem fantezii, cantam prin casa in timp ce dam cu aspiratorul, ne pregatim intens pentru " bal ", probam 20 de rochii aduse de zana cea buna ( prietena ce mai buna , in versiunea moderna ), ajungem la bal, si il zarim in multime: inalt, brunet, ochi albastri, buze pline. Dupa o scurta conversatie realizam ca nu e doar atat, ci e si inteliget, haios, fermecator, galant...ce sa mai, un print veritabil.
Si in timp ce ne invartim vrajite in "dansul pasiunii" auzim orologiul anuntand ora 00.00. Si PUF! S-a risipit vraja, incepem sa ne facem tot felul griji, sa ne punem tot felul de intrebari : "Daca nu e ceea ce pare? Am mai trecut prin asta, ar trebui sa fiu atenta. Daca e un mincinos si nu-i deloc print ci broscoi? "
Si in momentul acela toti nervi din corp incep sa se puna in miscare, si toti striga acelasi lucru " Run, Forest, ruuuun!!!!" Si uite asa Cenusareasca o ia la fuga, bineinteles suficent de atenta insa sa lase ceva in urma ei, aka pantoful, pentru ca printul sa-si aminteasca de ea si sa aibe motiv sa o mai caute, pentru ca noi, femeile, tot trebuie sa testam bine printul, si cum orgoliul nostru e la fel de mare ca si al opozantilor nostri de sex masculin, ne place sa fim cautate prin tot regatul de sarmanul print.
Si uite asa am dezvoltat "sindromul Cenusarasea" : ne place tipul, e perfect, mai de dus la mama acasa, si cand lucrurile devin serioase, fugim mancand pamantul . Incepem sa ii gasim defecte : are urechile mari, parca are un inceput de chelie, vorbeste cu gura plina, are nasul mare etc., etc.
Oare si noi femeile dezvoltam in ultimul timp o fuga de responsabilitate? Oare il testam intentionat pe bietul amarat, care dupa ce e trecut prin chinurile iadului tot acolo, in fata usii se afla
cu pantoful in brate ? Oare e vorba de orgoliul nostru care trebuie mangaiat?
Sau pur si simplu fugim pentru ca suntem niste fricoase care nu sunt gata sa isi asume un risc?
Si cum in povestea Cenusaresei, printul reuseste sa o gaseasca pe fata si sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti, dupa ce o "vaneaza prin tot regatul " si trece de mama vitrega cea rea, si noi femeile secolului XXI dupa ce ne convingem ca "printul" nostru a facut tot ce-i statea in puteri ca sa ne cucereasca, il primim frumusel langa noi ca si cum nimic nu s-a intamplat.
Read More
Toate visam la ”Prince charming”, speram la el, avem fantezii, cantam prin casa in timp ce dam cu aspiratorul, ne pregatim intens pentru " bal ", probam 20 de rochii aduse de zana cea buna ( prietena ce mai buna , in versiunea moderna ), ajungem la bal, si il zarim in multime: inalt, brunet, ochi albastri, buze pline. Dupa o scurta conversatie realizam ca nu e doar atat, ci e si inteliget, haios, fermecator, galant...ce sa mai, un print veritabil.
Si in timp ce ne invartim vrajite in "dansul pasiunii" auzim orologiul anuntand ora 00.00. Si PUF! S-a risipit vraja, incepem sa ne facem tot felul griji, sa ne punem tot felul de intrebari : "Daca nu e ceea ce pare? Am mai trecut prin asta, ar trebui sa fiu atenta. Daca e un mincinos si nu-i deloc print ci broscoi? "
Si in momentul acela toti nervi din corp incep sa se puna in miscare, si toti striga acelasi lucru " Run, Forest, ruuuun!!!!" Si uite asa Cenusareasca o ia la fuga, bineinteles suficent de atenta insa sa lase ceva in urma ei, aka pantoful, pentru ca printul sa-si aminteasca de ea si sa aibe motiv sa o mai caute, pentru ca noi, femeile, tot trebuie sa testam bine printul, si cum orgoliul nostru e la fel de mare ca si al opozantilor nostri de sex masculin, ne place sa fim cautate prin tot regatul de sarmanul print.
Si uite asa am dezvoltat "sindromul Cenusarasea" : ne place tipul, e perfect, mai de dus la mama acasa, si cand lucrurile devin serioase, fugim mancand pamantul . Incepem sa ii gasim defecte : are urechile mari, parca are un inceput de chelie, vorbeste cu gura plina, are nasul mare etc., etc.
Oare si noi femeile dezvoltam in ultimul timp o fuga de responsabilitate? Oare il testam intentionat pe bietul amarat, care dupa ce e trecut prin chinurile iadului tot acolo, in fata usii se afla
cu pantoful in brate ? Oare e vorba de orgoliul nostru care trebuie mangaiat?
Sau pur si simplu fugim pentru ca suntem niste fricoase care nu sunt gata sa isi asume un risc?
