“I'm not sentimental--I'm as romantic as you are. The idea, you know, is that the sentimental person thinks things will last--the romantic person has a desperate confidence that they won't.” ― F. Scott Fitzgerald, This Side of Paradise
-” Dar vezi tu, eu si Dezamagirea suntem prietene bune. Ne cunostem bine, am fost apropiate candva. Ne-am tinut de mana de atatea ori pe strazile pustii, am adormit imbratisate de atatea ori. Asa ca daca tu pleci, ea o sa vina sa-mi tina companie. Nu trebuie sa iti faci griji pentru mine, nu o sa fiu singura.” mi-a spus dintr-o data , intorcandu-se spre mine, privindu-ma cu un calm dureros din spatele ochilor mari caprui. Ea, cea care gasea mereu scuze sa fuga si sa ma lase in urma, aceeasi ea care radea cu un ras de copil inocent si care se transforma dintr-o data in cea mai apriga furtuna cand lucrurile nu mergeau dupa dorinta ei. Aceeasi femeie langa care doream sa ma trezesc in fiecare zi , dar care se temea sa-si doreasca acelasi lucru, pentru ca ea stia ce inseamna sa mergi pe sarma si sa cazi. Aceeasi femeie care la primele semne de indoiala se pregatea sa isi scoata bagajele gata facute din dulap si sa plece. Aceeasi femeie care parea atat de indragostita de suferinta ei , incat cauta orice pretext sa se agate de ea, sa se lase ispitita de ea .
-” Dar tu nu vezi? Nu intelegi? Tu esti femeia vietii mele. Nu te pot parasi. Dar tu ma parasesti pe mine constant. Pleci cand vrei, te intorci cand vrei..” i-am raspuns. Iar tot ce am primit in schimb a fost o privire mirata...
Imi place rujul rosu din acelasi motiv pentru care imi plac pantofii cu toc inalti: ma schimba. Sunt alt om cu pantofi inalti si ruj rosu. Ma ridic , ma maturizez, zambesc mai larg, mai mult. Obisnuiam sa le port la intalniri si sa le dau jos acasa. In oras eram inalta, increzatoare, mandra; acasa.....eram eu. In oras pantofii ma strangeau si nu pareau marimea mea, iar rujul se stergea incontinuu, iar acasa mi-era greu sa adorm cu urmele pantofilor si urmele rujului. Mi-a trecut prin cap sa adorm asa: incaltata cu incredere, dar ceva nu parea la locul lui. O masca e o masca pana la urma. E purtata cu un scop si facuta pentru a fi data jos. Atat pantofii cat si rujul au lasat urme, asa ca treptat am renuntat....... la intalniri.
O data cu asta, picioarele au incetat sa ma mai doara, rujul a incetat sa se mai stearga. Au ramas doar urmele si cumva m-am eliberat din pantofii cu un numar mai mic. Acum le port separt, dar amestec momentele: ruj rosu -pantofi fara toc . Iau ce e mai bun din ambele variante.
