Imi amintesc....linistea de dupa furtuna.

......si imi amintesc momentul in care  te-am cunoscut, imi amintesc ce purtai, ce tigari fumai...dar nu imi  amintesc nici un fragment din conversatie...probabil pentru ca nu ai reprezentat nici un interes pentru mine. Imi aduc aminte a doua, a treia  revedere, nu am nici cea mai vaga idee ce purtai, sau unde stateai dar imi aduc aminte ca m-ai facut curioasa in legatura cu tine. Imi amintesc iesiri, veniri, plecari, agitatie, si  cum ti-ai strecurat degetele printre degetele mele, dar nu imi amintesc cum te-ai strecurat in inima mea si in viata mea. Ai venit pe neasteptate, pe furis, cand totul era gri si fara culoare, si cum m-ai zdruncinat suficent cat sa imi oferi aer curat. Imi aduc aminte furtuna de dinainte......de dinainte de tine, dar tu esti linistea mea de dupa furtuna. Toti vorbesc despre linistea de dinainte de furtuna dar nimeni nu vorbeste despre linistea de dupa furtuna.

Si nu inteleg de ce nimeni nu o mentioneaza. De ce nu primeste meritul pe care ar trebui sa il primeasca.

Pierdem ore intregi povestand furtuna careia am supravietuit, de parca am merita o medalie. Ne lingem ranile in fata celorlalti si uitam sa ne bucuram de ce urmeaza dupa furtuna. Uitam sa mentionam oamenii care ne-au ajutat sa strangem fragmentele imprastiate peste tot din viata noastra veche, uitam sa ii mentionam pe cei care ne-au salvat. Uitam sa vorbim despre luminita de la capatul tunelului. 

Ei bine, trebuie sa ne bucuram de momentul ala......linistea si nelinistea de dupa furtuna. Pacea si caldura, dar si nelinistea, nesiguranta de a calca in lumina. Pasul ala mic dar atat de mare, momentul in care pasim spre ceva nou.

Eu nu imi aduc aminte cand am facut pasul cel mare, linistea mea a venit in galagie, in cel mai neasteptat loc pentru mine, in locul in care toti aleg sa isi caute furtuna sau linistea: in mijlocul orasului. Imi amintesc un taxi, un sarut si un zambet....al meu.