Believing in Cinderella

vineri, 24 mai 2013

“I'm not sentimental--I'm as romantic as you are. The idea, you know,
is that the sentimental person thinks things will last--the romantic
person has a desperate confidence that they won't.”
― F. Scott Fitzgerald, This Side of Paradise

marți, 21 mai 2013

Will you still love me when I'm no longer young and beautiful ?

joi, 16 mai 2013

I can't leave you. But you're constantly leaving me.

-” Dar vezi tu, eu si Dezamagirea suntem prietene bune. Ne cunostem bine, am fost apropiate candva. Ne-am tinut de mana de atatea ori pe strazile pustii, am adormit imbratisate de atatea ori. Asa ca daca tu pleci, ea o sa vina sa-mi tina companie. Nu trebuie sa iti faci griji pentru mine, nu o sa fiu singura.” mi-a spus dintr-o data , intorcandu-se spre mine, privindu-ma cu un calm dureros din spatele ochilor mari caprui. Ea, cea care gasea mereu scuze sa fuga si sa ma lase in urma, aceeasi ea care radea cu un ras de copil inocent si care se transforma dintr-o data in cea mai apriga furtuna cand lucrurile nu mergeau dupa dorinta ei. Aceeasi femeie langa care doream sa ma trezesc in fiecare zi , dar care se temea sa-si doreasca acelasi lucru, pentru ca ea stia ce inseamna sa mergi pe sarma si sa cazi. Aceeasi femeie care la primele semne de indoiala se pregatea sa isi scoata bagajele gata facute din dulap si sa plece. Aceeasi femeie care parea atat de indragostita de suferinta ei , incat cauta orice pretext sa se agate de ea, sa se lase ispitita de ea .
-” Dar tu nu vezi? Nu intelegi? Tu esti femeia vietii mele. Nu te pot parasi. Dar tu ma parasesti pe mine constant. Pleci cand vrei, te intorci cand vrei..” i-am raspuns. Iar tot ce am primit in schimb a fost o privire mirata...

Ruj rosu, pantofi inalti

Imi place rujul rosu din acelasi motiv pentru care imi plac pantofii cu toc inalti: ma schimba. Sunt alt om cu pantofi inalti si ruj rosu. Ma ridic , ma maturizez, zambesc mai larg, mai mult. Obisnuiam sa le port la intalniri si sa le dau jos acasa. In oras eram inalta, increzatoare, mandra; acasa.....eram eu. In oras pantofii ma strangeau si nu pareau marimea mea, iar rujul se stergea incontinuu, iar acasa mi-era greu sa adorm cu urmele pantofilor si urmele rujului. Mi-a trecut prin cap sa adorm asa: incaltata cu incredere, dar ceva nu parea la locul lui. O masca e o masca pana la urma. E purtata cu un scop si facuta pentru a fi data jos. Atat pantofii cat si rujul au lasat urme, asa ca treptat am renuntat....... la intalniri.
O data cu asta, picioarele au incetat sa ma mai doara, rujul a incetat sa se mai stearga. Au ramas doar urmele si cumva m-am eliberat din pantofii cu un numar mai mic. Acum le port separt, dar amestec momentele: ruj rosu -pantofi fara toc . Iau ce e mai bun din ambele variante.

vineri, 19 aprilie 2013

De mana cu prezentul, nas in nas cu trecutul

De mana cu prezentul ,dar nas in nas cu trecutul. M-am intrebat candva cum o sa fie intalnire asta... Nu mi-am inchipuit niciodata ca o sa rad . Orice amalgam de sentimente pe care m-as fi asteptat candva sa-l simt, nu a existat. Nu au fost regrete, nu au fost suspine, m-am bucurat doar ca prezentul meu e total diferit de viitorul pe care atunci mi-l inchipuiam. Destinul are un simt al umorului ciudat, trebuie sa recunosc, la fel cum are si un fel ciudat de a da ne da ceea ce avem nevoie si apoi de a ne pune fata in fata cu trecutul, doar pentru a ne aduce aminte ca nu era nimic acolo pentru noi.
Cine ar fi crezut ca vom rade fix in fata lucrurilor dupa care candva am plans?!
Dincolo de lucrurile pe care le-am pierdut, dincolo de visele pe care le-am avut, dincolo de mine, dincolo de temeri , l-am gasit pe el .

Cat de departe poti fugi pe tocuri?

Ne pierdem in dorinte, ne pierdem in incercari, ne pierdem curajul si renuntam de multe ori.Incetam sa ne mai dorim ceva. Si in momentul ala, fix in momentul in care renuntam ne ciocnim cu destinul.Si ii intoarcem spatele. Doar am mai trecut prin asta , nu? Ne-am invatat lectia. Ne punem pantofii cu toc si fugim cat mai departe.Dar cat de departe poti fugi pe tocuri pana la urma? Picioarele ne obosesc, tocurile se rup si picam....fix in bratele destinului de care fugeam.Indiferent de cat am fugi de el,o sa ne ajunga din urma, o sa ne ia prin surprindere si o sa aduca oameni in viata noastra pe care nu am crezut vreodata ca o sa ii intalnim.Pentru ca uneori dupa multe zile de purtat pantofi incomozi, vine momentul in care ne punem tocurile in cutii si invatam sa mergem desculte.Incet, pas cu pas....pasim cu incredere.......in altii.